Iubărețul

L-am îngropat pe spate, cu burtica albă și pufoasă în sus, exact așa cum îi plăcea lui cel mai mult să stea: în poziție de mângâiere. Era complet inert, maleabil aidoma unei bucăți de plastelină. Deși încă era cald, lăbuțele începeau încet-încet să își piardă căldura, în ciuda încercărilor mele disperate de a i le încălzi (mâinile mele erau și ele la rândul lor reci). Am încercat să îi închid ochii verzi, decolorați, dar parcă se împotrivea, așa că am renunțat. Era același Iubărețul: din fericire, nu a fost storcit și rupt în zeci de bucăți, însă, odată cu forța impactului își mușcase limba, acesta fiind și motivul pentru care îi curgea sânge din gură. În rest, era intact...însă tot inert.
Am vrut să îl strâng la piept...însă părea atât de fragil și mi-era teamă că dacă îl bruschez mi se va topi în palme. Însă l-am mângâiat așa cum îi plăcea lui mai mult. Mă așteptam să reacționeze, dar nu a făcut-o...nu s-a încolăcit în jurul meu și nici nu s-a aruncat pe spate. De altfel, mă aștept ca mâine să apară iar în fața ușii...aștept și mă aștept...