dacă mă găsiţi zăcând pe un câmp de păpădii...

   -Mami, pot să mă învelesc cu cerul înstelat? Mami, mai lasă-mă doar o secundă, lasă-mă să prind în palmă ultimul strop de curcubeu, pentru a-mi alina drumul. Mami, îmi mai aduci o păpădie? Lasă-mă să-mi strecor degetele micuţe printre seminţele sale, lasă-mă să-i spulber coroana. Promit că nu-i voi face rău. O voi ajuta să zboare. Mami, să fie oare un fluture al speranţei? Oare ar trebui să-l urmăm pentru a găsi fericirea? Oare ne aflăm în locul potrivit? De ce este aşa de întuneric în noaptea aceasta? A mers luna la culcare, sau Doamne-Doamne a tras cortina? Oh, ce vrăbiuţă durdulie. Ai adus în cioc fericirea? Rândunică rândunea, acolo unde-oi zbura, du te rog inima mea! Gărgăriţă, vino înapoi, n-o să-ţi sfărâm aripile, îţi voi alina dorul de casă. Mami, unde eşti?

    A fost odată ca niciodată un copil, la fel ca toţi copiii: un copil al timpului. Un copil care a fost forţat să crească, un copil care a fost dat uitării, un copil care punea întrebări şi aştepta răspunsuri. Nimeni nu ne învaţă cum să păstrăm în noi, odată ce ne maturizăm, atributele copilului de odinioară. Nimeni nu ne avertizează că acestea se vor pierde într-un amalgam de griji şi responsabilităţi. Odată prinşi în jocul timpului, nu ne mai putem da în lături. Este un joc meschin şi necruţător, care prinde în mrejele sale şi ademeneşte fiecare fiinţă în parte. Nimeni nu i-a rezistat vreodată. Regulile sunt fixe, jucătorii pe poziţii, învingătorul este doar unul, veşnicul timp. 

     Eu, adolescenta din prezent, încă ţin de mână copilul de odinioară, însă estă slăbit şi nefericit. De câteva zile îmi tot şopteşte că vrea să îl eliberez, că îi este dor să se joace cu firele de nisip ale zilelor de vară...Încearcă să mă manipuleze. Spune că se va duce într-un loc frumos, într-un loc al copiilor, un loc fără reguli, unde o să fie liber. L-am tot rugat să mă ia cu el, în zbor, însă m-a refuzat categoric de fiecare dată. Aşa că i-am legat mâna de mâna mea: mă vei lua cu tine sau vei muri şi-ţi vei rezema trupul gol de genunchii mei juliţi. Am să-ţi plâng de milă şi-mi voi plânge şi mie, şi te voi târî după mine în timp ce-ţi voi face o cunună de flori. Dar nu ţi-o voi da ţie. Mi-o voi pune mie pe cap. În acel moment, o să ştiu că o parte din eul meu interior a murit. 

     Da, copile, de câteva zile te tot târăsc după mine prin nisip: am încercat să îţi ofer o ultimă şansă de a-ţi împleti mâinile pricepute printre firele încâlcite ale destinului. Poate vei deznoda câteva pentru mine, poate aşa îmi va fi mai uşor în viaţă. Ai obosit să lupţi şi m-ai obosit şi pe mine. Nu te voi lăsa să-mi sângerezi pe trup, te voi abandona într-un câmp de păpădii, te voi lăsa să-ţi recapeţi puterile şi să extragi seva vieţii şi purităţii din fragilitatea şi perfecţiunea florilor. În final, vei fi mai viu ca niciodată şi mi te vei desprinde de suflet. Spune-mi, copil nemuritor, vei fi tu mort în sufletul meu? Mă vei părăsi, mă vei uita? Sau te vei întoarce din când în când la trupul ce ţi-a protejat puritatea atâta amar de vreme?

      Da, copilul meu, ne vom întâlni la apus pe un câmp magnific de păpădii, ne vom lua pentru o clipă de mâna şi vom fi din nou împreună. O să transformăm clipa într-o eternitate şi vom tremura unul în braţele celuilalt pentru o viaţă. Vom alerga către infinit şi ne vom transforma în seminţe de păpădie. Vântul ne va purta spre zări îndepărtate, iar soarele va dogori deasupra noastră. Într-o zi, îţi promit, ne vom revedea. Acum, pleacă!