două inimi şi o străină

azi nu scriu nimic fantastic. azi nu scriu nimic imaginat, azi nu mă complic cu portretizarea unor personaje inexistente. azi nu caut frumosul din oameni.
azi doar privesc oamenii şi scriu despre mine. şi mă gândesc la viitor.  mă scuzaţi, asta era o minciună. mă gândesc la prezent.

văd oameni grăbiţi, dezamăgiţi, iubitori şi afectuoşi, brutali, violenţi, cu chipurile brăzdate de griji şi de probleme. văd oameni cu zâmbetul pe buze. văd copii, oameni tineri şi oameni bătrâni. văd oameni mai puţin norocoşi şi oameni ajutaţi de soartă. văd oameni cu o situaţie materială precară şi oameni care se scaldă în opulenţă.
doar atributele fac diferenţa între ei.
dar ei toţi sunt oameni.
şi eu.
scriu asta pentru că am văzut un pom şi nu am avut posibilitatea să scriu în timp ce îl contemplam. avea un trunchi solid, din care se revărsau trei ramuri enorme. două dintre ele se împleteau. cu cel de-al treilea, împărţeau doar trunchiul comun. eu sunt străina, ce-a de-a treia cracă.
întotdeauna între noi a fost aceeaşi bază, între noi trei. dar niciodată idealurile noastre nu s-au împletit cum se împletesc ale voastre. două suflete, tendoane, vise măreţe şi frunze, toate împreunate.
dar cine ştie, poate că în viitor te vei redirecţiona după soare şi poate că atunci o să îţi împleteşti crăcile cu ale mele. şi poate că atunci o să mă observi pentru prima dată, atât de singură şi aşteptându-te în ploaie.
şi poate că frunzele mi se vor uda şi tu mi le vei usca cu ale tale.şi poate că voi avea şi flori ce vor îmboboci roşii în obrajii mei.
şi poate o să fim fericiţi. până când soarele o să intre în nori. şi tu, umbrit, o să constaţi că alături de mine nu găseşti stabilitate, ci doar înţelegere. profundă, dar doar înţelegere. şi o să îţi redresezi crengile uscate şi şubrede către vechea formă de existenţă şi o să te contopeşti cu ea, aşa cum noi doi nu am reuşit niciodată să o facem.
şi o să rămân din nou singură cu singurătatea mea cu tot. dar tu o să ştii că eu sunt acolo. întotdeauna, ireversibil. şi o să profiţi de neputinţa mea.
dar, poate că într-o zi oamenii o să îmi observe tristeţea şi o să se gândească să o cruţe. poate că frunzele moarte ce mi se vor scurge din ochii umezi o să le murdărească şi o să le păteze orgoliile.
pentru că toţi oamenii sunt la fel. în interior, toţi oamenii sunt la fel...